Pablo Neruda

"În jurul anului 1925, în poezia Americii Latine, s-a auzit un glas cumplit, distrugător : cel al poetului chilian Pablo Neruda. După Rubén Darío, el este poetul care merită să aibă cea mai mare circulație continentală. În poezia lui Neruda, poet fundamental, se revarsă, ca într-un fluviu enorm, multe din coșmarurile unei epoci disperate, scindate, convulsionate. Ca într-un mare curs de apă tropical, în el se contopesc fluturele și calmanul, putreziciunile nopții și parfumul zorilor. Dar sub valurile acestei ape curgătoare continuă să existe o viață subterană și gregară, nocturnă, plină de mâl și rădăcini. "

Sonetul XVII

Nu te iubesc chiar dacă

tu ai fi un trandafir sărat, sau topaz,

sau o sageată de garoafe

pe care focul o trimite.

Te iubesc cu o certitudine întunecată

căci lucrurile sunt create să fie iubite,

în secret, între umbră şi suflet.

Te iubesc ca planta care niciodată nu înfloreşte

care păstrează în sine lumina florilor ascunse.

Mulţumesc iubirii tale, solid şi cert parfum

ce răsare din pământ

şi trăieşte în întuneric, în sufletul meu.

Te iubesc fără să ştiu cum şi când, sau poate unde

Te iubesc în mod direct, fără să retrogradez,

fără complexe sau mândrie;

Deci te iubesc pentru că ştiu,

că aceasta e singura cale:

Unde eu nu exist, nici tu,

atât de aproape, încât mâna ta

pe pieptul meu este mâna mea,

atât de aproape, încât ochii tăi închişi

mă adorm pe mine.

Poemul XX

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.

 Pot scrie, de exemplu: "noaptea-i înstelată

şi stelele tremură albastre în depărtare".

 Vântul nopţii se răsuceşte în văzduh şi cântă.

 În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.

Am iubit-o, şi, câteodată, şi ea m-a iubit.

 Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe.

Am sărutat-o la nesfârşit sub cerul imens.

 M-a iubit, şi, câteodată, şi eu am iubit-o.

Cum aş fi putut să nu-i iubesc ochii ei mari?

 În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.

Cum să mă gândesc că n-o mai am? Să simt că am pierdut-o?

 Cum să ascult imensa noapte, mai imensă fără ea?

Şi rândurile cad în suflet ca roua pe izlaz.

 Ce mai contează că iubirea mea n-o mai poate păstra?

Noaptea-i înstelată, şi ea nu-i lângă mine.

 Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare...

Cu pierderea ei nu mă pot împăca.

 O caut cu privirea, dorind s-o aduc mai aproape.

Inima mea o caută, dar ea nu-i lângă mine.

 N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cum am putut-o iubi...

Vocea-mi vrea să fie vântul, să-i gâdile auzul.

 A altuia. Va fi a altuia. Ca înaintea săruturilor mele.

Vocea ei, trupul ei de lumină. Ochii ei fără hotare.

 N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate încă o iubesc.

Iubirea e atât de scurtă, şi-atât de lungă e uitarea.

 Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe,

şi sufletul nu mi-e împăcat cu pierderea ei.

 Chiar de-i ultima zvâcnire pentru ea,

şi acestea ultimele rânduri.