Pot vedea totul foarte clar: fiecare atingere, fiecare imbratisare, fiecare zambet. Imi pot aminti totul, nu am uitat nimic, totul e la locul lui. Amintirile sunt impaturite intr-o cutie prafuita care nu mai fusese deschisa de foarte mult timp. Panza de paianjen sta sa o cuprinda, mai are putin pana va invalui intreaga cutie.
Desi am creat blogul acum cativa ani, nu am continuat sa mai postez, ce am avut postat am sters pentru ca am considerat ca nu isi mai are locul, nu ma regaseam in ce scriam atunci, anii au trecut si nu am mai dat importanta la ce se intamplase in vremea aceea. Am reinceput pentru ca simteam nevoia sa ma pierd printre randuri. Voiam sa am un loc unde sa transpun ceea ce simt, incepusem sa ma obisnuiesc sa am persoane alaturi cu care sa ma pierd in discutii filosofice, intotdeauna am apreciat genul de persoana care imi poate trezi interesul pe baza cunostiintelor sale, a conversatiilor pe care le avem si chestii dinastea gen 'femeile se indragostesc de ce aud si barbatii de ce vad'.
De data aceasta nu voi mai sterge nicio postare. Am o memorie buna in general, nu pot spune ca am uitat ceva, pentru ca pot reproduce conversatii intregi, asta daca imi dau interesul ca altfel e ca si cum nu am fost acolo. De uitat oricum nu voi uita. Am inceput sa scriu doar pentru a-mi limpezi putin creierul, pentru a ma elibera de ceva ce ma sufoca la anumite momente. Si am ajuns sa ma pierd in extreme, scriam cand eram nervoasa, cand eram nemultumita, la un eveniment care ma uimea intr-o masura sau alta. La fel am mai inceput sa scriu cand te-am cunoscut pe tine, si nu ma refer la momentul cand am facut cunostiinta ci atunci cand mi-am dat seama cine esti defapt. Normal ca am ramas profund dezamagita, mi-a luat ceva timp sa ma conving ca am putut sa ma insel, ca exista o diferenta majora intre aparenta si esenta.
Asadar te las asezat intr-o cutie prafuita, intr-un decor pe placul tau, cutia e din lemn masiv, iar lacatul nu are cheie, panza de paianjen in curand va infasura intreaga cutie. Totul e vechi, e o atmosfera linistita, inca mai poti simti adierea vantului .. doar pentru cateva clipe.
Eu sunt multumita de mine, intotdeauna m-am simtit bine in pielea mea, nu cred ca se gaseste cineva sa ma descurajeze. Sunt la fel de buna ca inainte, am aceleasi obiceiuri, continui sa fiu la fel de incapatanata si orgolioasa, analizez ca si pana acum, dar de data asta incerc sa nu mai incurc sentimentele cu iluziile.
Nu a fost vorba de suferinta, nu am stat sa imi plang de mila, a fost pur si simplu o dezamagire neasteptata. Acum nu stiu daca sunt mai puternica sau mai insensibila, niciodata nu am fost prea sentimentala, am preferat sa pastrez distanta, sa fiu rece. Nu intotdeauna s-a gasit cineva care sa strabata calea asta si sa ajunga la inima mea. Presimt ca mi-am complicat existenta in momentul cand am acceptat sa te cunosc. Dar recunosc ca a fost o lectie interesanta, si oarecum e mai bine ca a venit acum, sunt mai pregatita si cu siguranta voi actiona diferit cand voi mai avea ocazia. Lumea nu se opreste aici. Peste un an sau doi poate voi avea aceeasi parere, ca ce am scris acum nu se mai potriveste cu ce voi trai atunci. Dar pana atunci voi incerca sa scriu de fiecare data cand voi simti nevoia de a ma elibera.
Si am facut atata tam-tam ca sa ajung de unde am plecat. Dar ca sa dam o nuanta de romantism, imi vine in minte ceva de genul: Mai bine sa iubesti si sa pierzi, decat sa nu fi iubit deloc. Extraordinar, vrea sa zica ca toate clipele acelea minunate merita traite chiar daca stii ca in final nu te vei alege cu nimic. Iubirea e frumoasa la timpul ei, in momentul oportun, nu trebuie sa fie nimeni descurajat, eu ma bucur ca traim intr-o lume cu milioane de oameni, plina de iubire, trebuie doar sa gasim momentul oportun, sau sa ni-l cream!
