Au existat candva amprente foarte puternice in sufletul nostru, dar s-au sters. Oglinda sufletului nostru s-a spart iar cioburile nu le-am mai putut recupera. Am avut un scop si l-am pierdut, daca ne intrebam de ce, pentru ca nu am putut lipi la timp partile care lipseau. Era atat de dureros de fiecare data cand atingeam cioburile de sticla, incat am incetat sa le mai caut, sa inteleg cum se potrivesc pentru a-mi crea din nou oglinda, ca sa o ai si tu pe a ta intreaga..
Am riscat si am lasat totul imprastiat, am zis ca in fiecare zi voi gasi cate o mica particica, un ciob uitat pe undeva si il voi scoate, il voi arunca.. Doar ca nu o sa le pot gasi pe toate si mai ales nu le voi putea arunca..
Chiar daca ranile se pot adanci, am preferat sa nu mai caut nimic, pentru ca nu mai exista vointa, pentru ca totul e spart..
Parca totul s-a acoperit cu un praf care nu ma lasa sa vad, sa fac distinctia intre ce trebuie sa arunc si ce trebuie sa pastrez. Dorinta mea s-a pierdut demult, a murit si ea intre timp, a inteles mai bine unde ii este sfarsitul..
Ca sa intelegem de ce se intampla toate astea, e relativ simplu: Nu suntem in stare sa tinem macar o amarata de oglinda in mana, fara sa o scapam pe jos, sa se sparga in mii si mii de cioburi. Nu stim sa ne ajutam unul pe celalalt sa vindecam ranile, e mult mai simplu sa lasam cioburile pe jos..
Nu avem habar de ce am tinut in mana, pana cand nu s-a rupt si nu mai exista..
Inveti sa pretuiesti fiecare detaliu doar atunci cand sufletul te doare mai tare decat corpul...!
