Viaţa nu e o operă de artă. E, mai degrabă, un bazar în care găseşti de toate, inclusiv nimicuri.
Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica.
Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit... Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei.
Nu în puţine cazuri, femeia şi bărbatul nu ştiu să se despartă la vreme. Aşteaptă să dispară tot ce i-a apropiat şi legat, până ajung să le fie silă de ei. În loc să transforme despărţirea însăşi în ceva deosebit, de care să-şi aducă aminte cu duioşie mai târziu, târăsc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urât.
Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...
Am invatat trecand prin viata ca uneori destinul, Dumnezeu, viata sau soarta iti scoate in fata oameni speciali. Oameni de care orice ai face nu te mai poti desparti, sunt persoane initiatice de care sufletul tau are nevoie. Fara sa iti dai seama absorbi de la ei o cantitate de informatie care devine temelie in devenirea ta ca om. Viata apoi te desparte de ei, te duce sau ii duce mai departe. Trec 5-10-20 de ani si ei sunt langa tine, chiar daca nu mai stii nimic despre ei, nici macar daca mai traiesc. Ei sunt in felul in care zambesti unei persoane dragi, in felul in care gatesti o mancare buna, in felul in care razi sau plangi, ei sunt o parte din tine si imlicit, tu o parte din ei. Despartirea de un astfel de om indiferent ca ti-o doresti sau nu te face sa intelegi durerea, te face ca in fiecare dimineata inainte sa deschizi ochii sa simti ca nu mai esti tu, ca te doare, ca in tine sufletul tau e compus din un milion de cioburi care toate dor si sunt in dezordine. Ar fi neoie de un singur zambet, sau un singur telefon pentru ca tu sa redevii om, un sarut sau o strangere in brate te-ar face fara indoiala sa zbori pentru un timp sa te ridici deasupra a tot ceea ce inseamna pamantesc si concret. Dar acel telefon nu vine si tu in adancul sufletului tau stii ca nu o sa mai vina niciodata si cu toate astea tu trebuie sa mergi inainte prin viata si mai mult dcat atat sa te lupti...si sa mai si castigi.
RăspundețiȘtergereDupa cateva lupte din acestea de decenii in care am incercat sa imi scot oameni din cap am inteles intr-un final ca nu se poate...si ca solutia este sa traiesti cu ei. Sa te concentrezi pe lucrurile bune pe care acum le ai de la ei si sa accepti tristtea ca pe un pret corect pentru un lucru valoros.
Astea sunt amprentele unor trecatori prin viata noastra. Intalnim persoane speciale care ne schimba, ne fac sa devenim mai puternici, sa vedem lucrurile cum sunt ele. Avem clipe cand radem mai putin doar pentru ca ne lipseste zambetul cuiva, vocea cuiva, acel telefon care defapt nu mai vine. Si daca vine prelungeste agonia. Invatam sa trecem peste pentru ca nu putem uita ceva ce ne-a marcat. Ar fi ca si cum am incerca sa ne amintim ceva ce nici nu am mai cunoscut, nu poti uita pe cineva dar poti foarte bine sa treci peste. Oamenii mereu se schimba, mereu va trebui sa invatam sa traim cu ceea ce ne mai ramane. Insa dragostea ramane. Ramane si staruinta noastra. Dar atunci cand cineva nu se mai afla in viata noastra ar trebui sa ne intrebam care e defapt adevaratul motiv.
RăspundețiȘtergere